Donald Hoffman, cercetător de ştiinţe cognitive și profesor la Universitatea din California / Berkeley, ne provoacă să ne reevaluăm înțelegerea realității prin afirmația sa că „Nimic din ceea ce vezi nu este real”. Potrivit lui Hoffman, tot ceea ce percepem – spațiul, timpul, obiectele fizice, Soarele și Luna – fac parte dintr-un „instrument de vizualizare mentală” conceput pentru a ne ajuta să navigăm în lume. El susține că adevărata natură a Universului este profund diferită de ceea ce ne dezvăluie simțurile noastre.
Hoffman compară creierul nostru cu un sistem de certitudine virtuală care redă obiectele ca neuroni doar atunci când este necesar. Rămânem neconștienți de realitatea mai profundă care există dincolo de spațiu și timp, la fel cum un jucător nu este conștient de mecanica motorului de joc. Din această perspectivă, experiențele, gândurile și sentimentele noastre sunt elemente ale unei „simulări” elaborate.
Cercetătorul contestă ideea că conștiința provine din celule, chimia creierului sau procesele fizice din lume. În schimb, el propune că conștiința nu este înrădăcinată în domeniul material, ci există ca ceva mai profund, potențial dincolo de percepția noastră directă. Utilizând teoria jocurilor evoluționiste, Hoffman demonstrează că percepția umană a evoluat nu pentru a dezvălui lumea așa cum este cu cinstit, ci pentru a construi o proiecție orientată spre supraviețuire. Creierul nostru prioritizează detectarea elementelor care sunt benefice supraviețuirii, ignorând aspectele care nu contribuie la adaptarea noastră evolutivă. Ca urmare, teoriile științifice se bazează pe aceste percepții senzoriale limitate, captând doar fragmente din Adevăr. Potrivit lui Hoffman, știința rămâne prinsă în concepte precum spațiu și timp, incapabilă să abordeze natura mai largă și mai fundamentală a existenței.
Teoria lui Hoffman sugerează că conștiința noastră nu este un fenomen fizic, ci poate fi legată de o „rețea conștientă” subiacentă; el susține că această conștiință persistă în cadrul acestei rețele, chiar și după moarte.
Spre deosebire de susținătorii teoriei simulării, cum ar fi Nick Bostrom, Hoffman respinge ideea că spațiu-timpul este fundamentul realității. Teoreticienii simulării sugerează că această conștiință ar putea apărea din algoritmi de calcul într-un univers simulat proiectat de un programator. Hoffman, totuși, respinge ideea că spațiu-timpul sau procesele computaționale pot crea conștiință. El subliniază că nicio teorie nu a putut explica modul în care experiențele conștiente specifice apar din calcule sau din activitatea neuronală.
Hoffman introduce, de asemenea, conceptul de „recompense adaptative”, care explică modul în care simțurile noastre au evoluat pentru a îmbunătăți supraviețuirea și reproducerea, mai degrabă decât pentru a dezvălui adevărul obiectiv.
Cercetătorul recunoaște puterea matematicii de a dezvălui perspective asupra Universului, dar subliniază limitările acesteia. El susține că matematica, deși extrem de utilă, reprezintă doar o fracțiune din Adevărat
