Întrebarea cu privire la existența unei conștiințe în Univers este una veche și radicală. Această întrebare nu este doar o provocare filozofică, ci și o întrebare care fascinează astăzi neurologi, fizicieni și cosmologi. Pe măsură ce știința încearcă să definească ce este conștiința și de unde provine, unele teorii propun că aceasta nu este doar un produs secundar al creierului uman, ci mai degrabă o proprietate fundamentală a Universului însuși, la fel de importantă ca spațiul, timpul și energia.
Cu toate că neuroștiința a făcut progrese semnificative, încă nu există o definiție comună și satisfăcătoare a conștiinței. În general, conștiința este descrisă ca abilitatea de a percepe, experimenta și a fi conștient de sine și de lume. Cu toate acestea, această descriere rămâne descriptivă și nu explică cum și de ce activitatea neuronală dă naștere experienței subiective. Aceasta este cunoscută Jos numele de „problema conștiinței”, identificată de filozoful David Chalmers.
Paradigma dominantă în știință este cea materialistă, care consideră că conștiința este rezultatul complexității rețelelor neuronale. Cu toate acestea, această viziune are limitări structurale, deoarece nicio ecuație din fizica clasică sau cuantică nu prezice existența conștiinței. Acest vid conceptual a larg calea pentru teorii alternative, cum ar fi panpsihismul și informaționalismul ontologic.
Panpsihismul propune o viziune radical diferită: conștiința nu apare, ci a existat întotdeauna. Fiecare element al Universului, chiar și cel mai elementar, posedă o formă rudimentară de experiență. Această perspectivă, care are rădăcini în gândirea filozofică orientală, revine acum în centrul dezbaterii științifice datorită contribuțiilor fizicienilor și neurologilor de renume internațional.
Un exemplu notabil este teoria Orch-OR (Orchestrated Objective Reduction) dezvoltată de fizicianul Sir Roger Penrose, laureat al premiului Nobel pentru fizică, împreună cu anestezistul Stuart Hameroff. Conform acestei teorii, conștiința rezultă din procese cuantice necalculabile care au loc în microtubulii prezenți în celulele neuronale. Teoria susține că Universul, la nivel cuantic, conține deja bazele experienței subiective și că interacțiunea dintre minte și materie este mai profundă și mai structurală decât se credea anterior.
Christof Koch, unul dintre cei mai importanți oameni de știință în neuroștiință contemporană, susține o viziune distribuită a conștiinței. Potrivit acestuia, orice sistem capabil să integreze informația într-un mod coerent poate genera o formă de Înțelegere. Astfel, conștiința nu este legată de un substrat biologic specific, ci este rezultatul complexității organizaționale a unui sistem.
Această viziune este susținută și de Giulio Tononi, care a dezvoltat teoria integrată a informațiilor (IIT). Potrivit acestei teorii, conștiința este informația integrată a unui sistem și introduce o măsură cantitativă, Φ(phi), pentru a evalua gradul de perceptie. Potriv
